Propunere legislativă pentru modificarea art.3 alin.(1) din Legea nr.61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată

Aproximativ patru milioane de copii beneficiază astăzi, în România, de alocaţie de stat. La valoarea ei, aceasta este, însă, doar praf in ochi.
Până la 2 ani, alocaţia este de 200 lei, cu explicaţia neoficială că intenţia este de a-i ajuta pe părinţi cu scutecele. În mod discriminatoriu, după vârsta de 2 ani ( şi 3 ani pentru copiii cu dizabilităţi), alocaţia coboară la 42 de lei, în condiţiile în care necesităţile copilului şi cheltuielile părinţilor cresc exponenţial cu anii. Dar, poate că legiuitorul s-a gândit că un copil de 2 ani poate să meargă la muncă şi să îşi câştige banii de trăi singur.
Mai mult, alocaţia copiilor nu a fost actualizata din 2009, nu este corelată în niciun fel cu inflaţia, cu puterea de cumpărare, cu coşul zilnic şi, mai ales, cu necesităţile unui copil de hrană, întreţinere şi studii. Actualizam anual pensii şi salarii, dar tratam copiii că pe cetăţeni de mâna a doua.
În Uniunea Europeană media sumei destinate cheltuielilor cu minorii aflaţi în întreţinere depăşeşte 100 euro. Şi, în multe dintre statele europene, cuantumul alocaţiei creşte începând de la al doilea sau al treilea copil. Pentru exemplificare, Germania aloca 184 euro pentru primii doi copii, apoi 190 euro şi 215 euro. Şi restul ţărilor europene pornesc de la sume decente alocate primului copil: Irlanda – 148 euro, Danemarca – 145 euro, Marea Britanie – 105 euro, Franţa – 120 euro, Norvegia – 129 euro.
În România, însă, alocaţia de stat pentru copii este universală, indiferent de numărul de copii ai unei familii şi de celelalte condiţii familiale (mame singure, copii cu handicap, copii orfani etc) şi valorează mai puţin de 10 euro. În condiţiile în care, la o simplă comparaţie cu Germania, de pildă, că raport între P.I.B. şi alocaţie, observăm că ar trebui ca alocaţia de referinţă pentru orice copil roman să fie de 200 lei. În schimb, statul român, consecvent politicii sale de neincurajare a natalităţii, coreleazii alocaţia pentru copii cu indicele social de referinţă, neschimbat nici el de ani de zile, la un procent infim din acesta. În total dezacord cu practica europeană în domeniu, care stabileşte sume clare, nu se raportează la un indice neactualizat şi, prin urmare, fără valoare în acest context. Vedem, aşadar, cum alocaţia pentru copii devine un scut pentru bugetul naţional, pe care îi protejăm să nu fie sărăcit de minorii României, în loc să vizeze cu adevărat interesul copilului şi să-i asigure, măcar, suma necesară hranei lunare. Dar să nu ne raportăm la Uniunea Europeană, ci să luăm în calcul alte situaţii comparabile din România. Suma alocată, pe lună, pentru un deţinut este de peste 2.500lei.

Cheltuielile lunare pentru un refugiat sunt de 540 lei, în timp ce întreţinerea unui câine maidanez costă 300 lei. Este devărat, deţinuţii pot da statul roman în judecată şi îşi pot cere drepturile. Asociaţiile pentru protecţia animalelor, la fel. Părinţii romani, însă, n-au ajuns până la CEDO pentru dreptul de a-şi creşte decent copiii în România.
Lipsa banilor la buget nu mai poate constitui o scuză a statului român pentru creşterea alocaţiei copiilor. Sporul natural negativ în România, conform Anuarului Statistic, începând cu anul 1992, ar trebui să fie primul argument al guvemului pentru alocarea bugetară în consecinţă. Efortul financiar este justificat, aşadar, de interesul pentru creşterea natalităţii şi încurajarea tinerilor să întemeieze familii şi, mai ales, să muncească şi să producă plus valoare în România. Migraţia acestei categorii de populaţie a atins cote alarmante, inclusiv pe fondul lipsei de siguranţii pentru minorii aflaţi în întreţinere.
O alocaţie de 200 lei lunar reprezintă un efort bugetar anual de 9,6 miliarde lei, cu o proiecţie pe cinci ani de 85 miliarde lei alocaţi unei vieţi mai bune pentru cei patru milioane de copii din România. Sursa de finanţare va fi Bugetul Ministerului Muncii, unde ştim că se pot asigura fondurile necesare, mai ales că în anul 2013 s-au făcut economii de 500 milioane lei.
Acest ,,efort bugetar” al guvemului trebuie pus în capul listei de priorităţi, chiar şi pentru simplul motiv că o alocaţie de 42 lei este o ruşine, un consum inutil de resursa umană şi hârtie pentru a ţine socoteala banilor, pentru că această sumă reprezintă, cel mult, jumătate dintre caietele necesare pe lună unui şcolar sau jumătate din banii alocaţi pacheţelului zilnic sau, poate, laptele pe care încă îI bea dimineaţă un copil de 3 sau 4 ani.
Alocaţia de stat pentru copiii din România nu trebuie să mai fie o caricatură. Este timpul să intre în rândul prestaţiilor sociale europene, aşa cum s-au aliniat taxele, impozitele şi preţurile româneşti la cele din celelalte state membre. Dacă ne pretindem europeni, trebuie să ne tratăm şi viitorul (copiii) aşa cum o fac europenii.
În consecinţă, faţă de argumentele menţionate, am elaborat prezenta modificare a Legii 61/1993, prin stabilirea sumei fixe de 200 lei, lunar, pentru fiecare minor din România şi eliminarea raportării la ISR (indicele social de referinţă).

Parlamentarii Brăileni care au votat împotriva proiectului de lege:

Nicu NIŢĂ : PSD
Marilena-Emilia MEIROŞU : PSD

Distribuie pe Facebook